Povestea porcului

Tocmai ce avui treaba la primarie … Fuctionarul de acolo era tare suparat; afara era moina, destul de cald.., si el se plangea ca porcul de Craciun nu va avea gust bun, zice: porcul se taie pe zi geroasa, ca sa aibe gust !

Cam asta-l framanta de omu' simplu de la tara, are, n-are treaba cu porcii din parlament, pentru el mai important este porcul din farfurie ! In felul asta toti porcii sunt fericiti, pana la ultimul.., cel din cocina; de unde si vorba.., urma scapa turma ! Mai era si aia: Spune-mi ce mananci, ca sa-ti spun cine esti ! (Neicu Florian)

Povestea porcului (guest post)

Dimineața. Frig. Cînd e dimineața și e frig îmi place să-mi frec nările de grilajul țarcului. Da, asta o să fac. O să-mi frec nările de grilaj. O să îmbrățișez cu nasul meu umed și rotund un romb micuț de fier din zecile de romburi micuțe de fier ale grilajului pînă simt că sînt una cu grilajul. Asta o să fac. Vreau. Pot. Îmi înving lenea și mă ridic. Trec printre mușuroaiele ascuțite de nămol înghețat și daaa, chiar acum îmi lipesc nările de grilajul înghețat. Închid ochii de plăcere și, cînd îi deschid din nou, grilajul pare să fie acolo, lipit de nasul meu, dintotdeauna. Mi-a crescut un grilaj pe rît! Îmi vine să rîd.

Zgomote. Oameni. Nu-mi plac oamenii. Oamenii miros urît. Nu asta mă deranjează la ei. Mă deranjează că nu știu ce vor de la mine. De la toate celelalte animale pe care le cresc în gospodărie par să tragă cîte un folos. Doar mie îmi dau să mănînc și mă răsfață zi de zi cu nămol și cu grilaj umed și rece, numai bun de frecat nările pe el. Oare ce pun la cale?

Foame. Aburi. Și astăzi femeia cu pantaloni de bărbat mă îndoapă cu pîine înmuiată în apă caldă. Oare ei își imaginează că-mi place pîinea înmuiată în apă? Nu mai contează. Mi-e foame și mănînc. În timp ce înfulec, simt cum ceva cald și moale îmi atinge urechea. Ridic privirea. Este puiul de om care se joacă cu alți pui de om și mai mici decît ea, din plastic. Mereu pune mîna pe mine. Mîna ei nu e nici rece, nici tăioasă, ca grilajul. Totuși îmi place. Ridic vesel nasul și-l lipesc de mîna ei. Chicotește. Nu-și retrage lăbuța, ca oamenii mari. Mă întreb dacă nasul a apucat să mi se încălzească de la mîncare sau a rămas înghețat de la grilaj. Important e că puiul de om rîde. Îmi place cînd rîde, se aude frumos.

Seară. Voci. Nu am văzut niciodată atîția oameni în curte. Imaginea e atît de nouă încît nu mă pot hotărî dacă îmi place sau nu. Nici nu am timp să o fac, pentru că cineva se apropie de țarcul meu. Se apleacă. De ce se apleacă? Ridică grilajul încet pînă lasă o gaură mare în el. Oare aș putea să încap pe acolo? Probabil. Dar de ce aș ieși? E plin de oameni în curte, nu știu cum vor reacționa. Par destul de sperioși. Nu ies. Mă așez pe burtă în nămol și-l privesc pe sub pleoape pe cel care a deschis grilajul. Dar ce face? Se apropie de mine, calcă prin noroi fără să se ferească și să țopăie, ca femeia cu pantaloni de bărbat. Știam eu că le place nămolul și lor. Nu are ce să nu-ți placă la el. Omul vine prin spatele meu și mă înghiontește în șold. Țip și fug prin portița deschisă. Oamenii mari fac un cerc în jurul meu. Unii au în mîini obiecte ascuțite cu care i-am văzut uneori în curte făcînd dintr-o găină două găini mai agitate. Nu-mi plac obiectele ascuțite. Încerc să fug printre picioarele lor. Nu reușesc. Simt cum mi se aruncă toți în spate. Nu pot întoarce capul să văd cîți sînt. Nici măcar nu sînt atît de grei cum mă așteptam. Nu cred că vor să ne jucăm. Urlu și încerc să fug, dar doi dintre ei se opintesc și mă răstoarnă pe o parte. Ceilalți mă încalecă. Nu pot să respir, atît de mare e grămada care mă ține nemișcat. Toți sînt aici și se lipesc de mine cumva. Singur puiul de om stă la distanță de cîțiva metri și mă privește în ochi. Nu te teme, pui de om! Știi doar că nu-ți fac nimic. Nici eu nu mă tem, vezi? Puiul de om își duce mîna la gură. De ce? Pînă acum mi-o ducea doar mie. O înțepătură puternică mă face să urlu ca niciodată. Simt cum obiectul ascuțit îmi intră adînc în gît și tresare de parcă ar căuta ceva. Pentru o secundă mă uit la oamenii mari. Par mai liniștiți. Mă întreb dacă încă urlu. Cred că da. Dar durerea a trecut deja. Acum simt ceva cald scurgîndu-mi-se pe părul aspru. Oamenii încep să slăbească strînsoarea. Dau să mă ridic, dar nu pot. Sînt obosit. Mă uit spre grilaj și e la locul lui. Mi-aș dori să-mi lipesc nasul de el. Vreau acum. Nu pot. Mă uit înspre puiul de om și e tot acolo, dar parcă pare mai departe. Încă are mîna la gură și ochii îi sclipesc într-un mod ciudat. Mi-aș dori să vină să-mi pună mîna pe ureche. Dar nu vine. Se uită doar la mine, iar acum obrajii îi sînt plini de rouă ca aceea care astupă uneori, dimineața, cîte un ochi al grilajului și face ca lumina să se vadă ciudat prin el. Nu te teme, pui de om! Nici eu nu mă tem, vezi?

Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac !

Povestea porcului II

Povestea copilului sau a porcilor de la oraș

La oraș sunt mese de ping pong. Primăvara, vara și toamna, pe mesele de ping pong se joacă ping pong. Dacă privești dintr-o parte a mesei de ping pong, dincolo vezi o freză tip castron și-o paletă ridicată stângaci deasupra capului. O s-o nimeresc, acum o s-o lovesc și o să o așez pe colțul ăla de departe și tata n-o să mai ajungă la ea! Primăvara, vara și toamna, pe mesele de ping pong copiii învață să joace ping pong. Iarna, copiii nu au voie să iasă din case. Iarna, nimeni nu vorbește despre mesele de ping pong. Pentru că, iarna, pe mesele de ping pong se petrec crime.

Ce se aude, mami? Un urlet prelung de ajutor lovește zidurile blocurilor și reverberează, cuprinzând tot cartierul. Nu e urlet de om, dar e urlet de moarte. Ce se aude? Într-o clipă de neatenție a mamei, copilul fuge la geam și se uită înspre casa de curent, colo, la masa de ping pong. Lângă masa de ping pong, porcul face o ultimă forțare să se elibereze; legate între ele, labele oricum prea mici din spate patinează în nămol. Unde vrea să fugă porcul cu picioarele alea așa mici? Porcul se zbate din nou și țipă într-un dialect universal, în timp ce o lamă îi lucește în apropierea gâtului. Copilul lipește podul palmei de geam și oftează. Cum vrea să fugă, dacă e deja ținut de cinci oameni? Copilul este smuls de la fereastră exact înainte ca vârful cuțitului să sape în carne după jugulară. În ultimele clipe când se mai poate folosi de laringe, porcul țipă mai intens ca niciodată. De sub râtul lui par să țipe toți porcii din lume, care au existat și care există încă. La scurt timp, urletele i se îneacă într-un bolborosit de sânge. Ce i-au făcut? Încă un horcăit și liniște.

După câteva minute, un sunet intens de vâlvătaie. Copilul se smulge și fuge iarăși la geam. Pe masa de ping pong, porcul întins este incendiat de om. Țipătul care a cuprins tot cartierul a fost îngrozitor, dar mirosul de carne arsă e și mai și. Ce simț plin de nostalgie este și mirosul! Într-atât de nostalgic încât oamenilor din cartier cu ferestrele deschise le sunt trezite amintiri pe care nici măcar nu le au, cu evrei și cu Ioana d’Arc și cu Giordano Bruno. De ce îi dau foc? Acum zarva s-a potolit. Porcul epilat complet zace aproape alb pe masa de ping pong și oamenii ciocnesc cănuțe cu țuică fiartă. Acum, nu mai e animal. Acum e mâncare. Singură balta de sânge închegat de lângă masa de ping pong stă martoră a crimei. Acolo stăteam eu cu picioarele. Acum, crima pare nevinovată ca un cules de roșii din grădină.
De ce l-au tăiat pe masa de ping pong? Pentru că nu poți tăia porcul în sufragerie, dragul mamii. Și trebuie să-l tai? Da, trebuie să-l tai. De ce? Pentru că așa e lumea.

Balta de sânge va fi curățată de ploaie și de timp. În primăvara aceea, copilul e iar lângă masa de ping pong, dar nu mai nimerește nici o bilă. Nu o mai vede. Pe masă vede doar fantoma porcului. Iar, între zidurile de beton ale unei civilizații premature, țipătul porcului va mai răsuna multă vreme. Un zgomot de pe vremea când friptura avea suflet. De ce sunt oamenii așa, mami? Pentru că sunt. În străfundul urechilor, copilul aude iar zgomotul. Ce sunt? Sunt porci. Un zgomot de pe vremea când fripturii îi era frică.

 Morala: Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac !

sursa: www.kmkz.ro