 |
| În vacanță... |
Oamenii îmi pun întrebări referitoare la propria lor negativitate, la
gândurile, emoțiile și credințele lor negative și la modul în care experiențele
lor lăuntrice negative pot influența ceea ce aduc ei în Matricea Divină.
Tradițiile străvechi se referă la asta, pentru că astfel de experiențe nu sunt
o noutate, noi trăind experiențe asemănătoare cu cele de acum 2000 de ani.
Așadar, tradițiile și scrierile din vechime spun că experiența noastră nu este decât
o experiență, ea nu este nici pozitivă, nici negativă, până în momentul când
emitem judecăți în legătură cu experiența personală, până când nu îi dăm
importanță bazându-ne pe percepție și credințele noastre. Și până ce nu facem
acest lucru, ea e pur și simplu o experiență.
Întrebarea este de ce și cum ne judecăm pe noi înșine. Vindecarea vine din
permisiunea pe care ne-o dăm să simțim tot ceea ce apare, ceea ce lumea ne
oferă pentru a simți și din conștientizarea acelei simțiri în mod neutru: „Aha,
asta e tot cea ce simt!” Uneori simțim ceva bun, iar alteori, ceva neplăcut.
Dar când lăsăm sentimentele noastre să se desfășoare fără a judeca ce anume
înseamnă ele, fără să ne temem de influența lor asupra lumii noastre,
sentimentele pe care le numim negative sunt doar niște indicatori care ne arată
că ceva s-a intersectat cu drumul nostru, ceva care ne invită să analizăm acea
experiență. „De ce simt în acest fel? Ce îmi spune această experiență?” Iar ea
devine o problemă doar atunci când ne ignorăm sentimentele, când acestea rămân
nerezolvate, neconștientizate. Când emoțiile noastre nu sunt rezolvate, când
îngropăm sau mascăm suferința, frustrarea, mânia, gelozia sau furia, și facem
asta lună după lună, an după an, iar aceste emoții sunt îngropate în interiorul
nostru, căutând să se exprime cumva, atunci începem să avem probleme. Dar
sentimentul, emoția în sine nu reprezintă o problemă.
Și eu am emoții negative. Dar nu le judec, ci doar spun: „Simt o emoție în
legătură cu această persoană sau cu acea situație”. Iar apoi trebuie să verific
cu mine însumi de ce simt emoția respectivă. Ce înseamnă ea pentru mine ce vrea
să îmi spună despre credințele mele personale, despre experiența mea. Iar în
acet fel, emoțiile negative devin cei mai buni prieteni, pentru că de fapt, ele
mai degrabă ne ajută, nu ne rănesc. Totul se bazează pe credințele noastre, pe
judecățile pe care le atașăm trăirilor noastre.
OCHIUL UNIC AL INIMII
Esenienii din vechime ne spun în textele lor de acum 2500 de ani, într-un
limbaj foarte precis, că fiecare ființă umană de pe Pământ trăiește concomitent
în 3 lumi: lumea gândurilor, lumea sentimentelor și lumea emoțiilor. Și de
fapt, textele lor ne spun că atunci când cele trei lumi devin una singură, când
gândurile, sentimentele și emoțiile noastre se contopesc, devin o singură forță
potentă, atunci când îi spui muntelui să se miște, muntele chiar se va mișca.
Am crezut mult timp că aceasta era doar o metaforă, dar am văzut cu ochii mei,
în mânăstirile din Tibet, la oamenii cu adevărat sfinți din Bolivia și Peru, în
tradițiile nativilor din zonele deșertice de sud-vest, în spitalele din Beijing,
China, că nu e vorba doar de o metaforă, ci de un fapt real. Când gândul,
sentimentul și emoția devin una, noi putem schimba,
literalmente materia din care e alcătuită lumea noastră, putem rearanja atomii
din materie prin undele emise de credințele din inimile noastre. Întrebarea
este: „Când trăim experiența judecării și a egoului, ce ne spune de fapt acest
lucru?” Iar primul lucru pe care ni-l spune e că noi nu trăim din inimă, fiindcă
inima nu emite judecăți, inima nu are ego. Noi experimentăm aceste sentimente
care vin din mintea noastră, de la copilul interior, din fricile noastre, de la
familiile noastre, din percepțiile și condiționările noastre, deci care nu vin
din inima noastră.
Pentru mine, interesant e faptul că eu folosesc limba engleză, iar această
limbă nu este menită pentru o astfel de discuție, alte limbi sunt, cum ar fi
sanscrita veche, în care există un singur cuvânt pentru corpul energetic uman,
de exemplu, acesta este prana. În engleză, nu există un singur
cuvânt pentru prana, așa că trebuie să folosim mai multe cuvinte la un loc –
corp energetic sau câmp electro-magnetic sau ceva de genul ăsta.
Iar acest lucru este valabil și atunci când vorbim despre limbajul inimii.
Nu există în limba engleză un cuvânt care să descrie limbajul inimii. O parte
din moștenirea mea vine de la nativii americanii Cherochee din zona de S-E, iar
în tradiția lor există un cuvânt care înseamnă: ochiul unic al
inimii. Inima nu vede lucrurile în dualitatea lor: corect sau greșit,
bine sau rău, ea vede pur și simplu ceea ce se întâmplă, fără a emite judecăți.
Iar acel cuvânt este „chanteista”.
Scopul multor tradiții străvechi – primii creștini, egipteni, evrei,
budhiști, amerindieni, dar și al cercetărilor științifice de astăzi – e să
găsească o modalitate de a vedea experiențele vieții – ce anume se întâmplă în
lumea din jurul nostru, relațiile noastre, starea noastră materială, sănătatea
noastră – prin ochiul unic al inimii. Ochiul care spune: „Da, asta e ce s-a
întâmplat”, fără să spună că ceea ce s-a întâmplat e bun sau rău, este corect
sau greșit. Iar când trăim aceste experiențe, noi suntem defapt în mintea
noastră; contopirea inimii cu mintea noastră ne dă puterea de a crea într-un mod
care, spun ei transcende judecata. Atunci când ceva ne rănește în viață, când
apare în calea noastră ceva care ne produce suferință, prima reacție este să
fugim de ea, să spunem: „Nu vreau așa ceva!” – acela fiind momentul în care
judecăm – trebuie să îmbrățișăm experiențele în care cineva sau ceva ne rănește
în viață, asta ne-însemnând că ne place ce se întâmplă sau că am vrea să se
repete. Oamenii din vechime ne spun că ar trebui să binecuvântăm experiența
respectivă. Sună bizar să binecuvântezi ceva ce te rănește, dar
iată ce se întâmplă când începem să binecuvântăm lucrurile care ne cauzează
durere, binecuvântarea este pur și simplu o recunoaștere. Când
spunem: „Binecuvântez persoana care m-a mințit sau care mi-a înșelat încrederea
sau care m-a trădat”, și spunem asta în mod repetat și cu voce tare, ce se
întâmplă e că expresia verbală ridică energia fizică din inimă în corp, iar
imediat corpul se încălzește, iar ochii se umplu de lacrimi, în timp ce
repetăm: „Binecuvântez acea persoană, binecuvântez acea persoană...” Binecuvântarea
eliberează încărcătura judecării doar pentru o clipă: și e exact ce ne trebuie,
pentru că în acel moment, încărcătura emoțională este eliberată și putem
înlocui suferința cu altceva. Iar oamenii din vechime spun că putem apela la
altceva, ceva pe care îl numim frumusețe. Frumusețea e o forță
puternică în lumea noastră, iar deja există pretutindeni. Înțelepții esenieni
și nativii americani spuneau că frumusețea se află peste tot și în
toate lucrurile. Misiunea noastră e să o găsim.
Iar Maica Tereza a fost un Maestru al identificării frumuseții oriunde și
oricând. Ea mergea pe străzile din Calcutta, unde zăceau oameni morți și
cadavre în descompunere, dar în mocirla plină de gunoaie, descoperea o floare
ce creștea, iar în acea floare, ea vedea frumusețea străzilor. Iar astfel de
experiențe îi dădeau puterea de a găsi și mai multă frumusețe în viață.
Așadar, în loc să judecăm experiențele pe care le trăim, când ele vin la
noi, dacă putem să privim fiecare experiență ca pe o binecuvântare, iar apoi,
dacă ne simțim răniți, să spunem: „Da, mă simt rănit” – aceasta e
conștientizarea a ceea ce ni se întâmplă. Iar apoi, ne întrebăm: „Ce îmi spune
mie această suferință? Ce voce aud? Ce îmi spune ea despre viața mea?” Și să
binecuvântăm suferința, care ne oferă informații despre noi înșine. Prin
începerea acestui proces, e mai ușor pentru gândurile și emoțiile noastre să
devină una, astfel încât să putem mișca acel munte atunci când ne apare în
cale.
A TRĂI DIN INIMĂ
Întrebarea care îi preocupă pe oamenii de știință este: „Dacă știm că
atunci când un om sau un grup de oameni se adună și împărtășesc o experiență
comună în inimile lor, pentru un anumit timp, ceva de genul Proiectului
internațional pentru pacea din Orientul Mijlociu sau când oamenii s-au reunit
pentru a simți sentimentul păcii în timpul conflictului israeliano-libanez de
la începutul anilor ‘ 80, în timp ce au creat acele sentimente, s-a
demonstrat statistic că actele teroriste au ajuns la zero, numărul de crime au
scăzut, traficul din sălile de primire ale spitalelor de urgență s-a diminuat
considerabil, a scăzut numărul de accidente, atunci, dacă această rugăciune e
atât de puternică, atunci de ce nu durează?” Iar acesta este secretul
tradițiilor străvechi, care a rămas necunoscut atâtor oameni astăzi, pentru că
această experiență trăită în inimile noastre e considerată de oamenii de
știință ceva pe care îl faci pentru un anumit timp. Adică, îţi vezi de viața ta
zilnică, iar într-un anumit moment, te oprești din ceea ce faci în mod obișnuit
și trăiești această experiență în inima ta, faci această rugăciune, iar când ai
încetat să te rogi, revi la rutina vieții tale. Iar esența celor mai vechi și
sacre tradiții e foarte clară: experiența inimii nu e ceva pe care îl facem, e
ceva ce devenim. E ceva ce trăim în viețile noastre. Viața
devine rugăciune în fiecare moment al fiecărei zile. Acest mod de a ne ruga e
numit rugăciunea pierdută și se bazează pe emoțiile pe care le avem în
permanență. Putem simți o anumită emoție când conducem mașina la birou sau la
școală, în familie sau când mergem singuri prin parc, oricând putem trăi
anumite emoții, ceea ce înseamnă că rugăciunea noastră este continuă, nu e ceva
pe care îl facem într-un moment sau altul, e un mod de a trăi, este ceea ce va deveni
realitatea noastră. Iar făcând acest lucru, rugăciunea nu încetează niciodată.
Și acesta este secretul pentru a menține efectele puternice ce sunt acum
dovedite de știință și despre care ne vorbeau esenienii cu atâta timp în urmă.
MATRICEA
Într-o mânăstire din Tibet, starețul mi-a răspuns clar la întrebarea:
„Unde e forța care ține Universul la un loc?” Discutasem deja despre faptul că
există așa ceva și l-am rugat să-mi explice din perspectiva lui de călugăr
budhist: „Ce anume conectează tot ceea ce există în Univers?” Iar prin
intermediul traducătorului el mi-a răspuns printr-un singur cuvânt:
„Compasiunea”. I-am explicat: „Ascultă, compasiunea e un sentiment, o
experiență pe care o avem în corpurile noastre, în inimile noastre; eu vreau să
știu care este forța care ține totul la un loc?” Și mi-a repetat:
„Compasiunea”. „E o experiență sau e o forță” – l-am întrebat. Și mi-a răspuns:
„Da! E și una și alta”. Iar pentru mine a fost atât de puternic, pentru că ne
reamintește că ne naștem pe această lume cu o putere în inimile noastre, o
putere pe care o avem deja, pe care nu trebuie să o învățăm, pentru că este
deja acolo, și e o putere care ne aliniază cu matricea Universului însuși.
În 1944, Max Planck a numit acest sentiment câmp de energie. El a folosit
termenul de matrice pentru a descrie acea rețea de energie care ține
particulele Universului la un loc. Iar din perspectiva budhistă și budhist
tibetană, ei recunosc faptul că experiența compasiunii nu e doar sentimentul de
părere de rău pentru cineva, ca atunci când spui: „Săracul de el!”
În tradiția occidentală, oamenii consideră că așa se manifestă
compasiunea, și asta poate fi o parte din ea, dar budhiștii consideră că e
mult mai mult, mai profund de atât. Compasiunea înseamnă să ne trăim viața
treji și conștienți și prezenți în inimile noastre. În momentul în care știm că
facem parte din tot ceea ce există și că tot ce facem în orice moment al
vieților noastre ne influențează nu numai pe noi, ci și întregul Univers, avem
o mare reponsabilitate. Dacă ne trăim viețile în mod conștient, respectând și
onorând această legătură cu tot ce există, aceasta este un mod atât de frumos
de a trăi!
Acum, oamenii de știință au reușit să ne arate imaginile obținute de
observatoarele spațiale cu ajutorul razelor X, care au misiunea de a detecta
câmpurile de energie din Univers. Ei au crezut dintotdeauna că cca. 90% din
Univers este gol, dar acum, aceste observatoare ne arată că spațiul pe
care îl credeam gol nu e deloc gol, ci în el se află foarte
multă energie, care seamănă cu o rețea. Iar
compasiunea din inimile noastre este cea care crează undele, undele de energie
electrică și magnetică ce ne aliniază pe noi cu acest câmp.
Asta este modalitatea științifică – tehnică, occidentală, dominată de
aspectul masculin, orientată schematic – de a descrie lucrurile. Și pare foarte
complex. Călugării budhiști și starețul mânăstirii din Tibet au spus
simplu: compasiune; și se refereau la același lucru. Deci ei
știau deja asta.
Iar acest lucru e fascinant pentru mine, pentru că știința e un limbaj, și
există un singur limbaj pentru a descrie lumea noastră și relațiile pe care le
avem cu aceasta. Există și alte limbaje, iar știința este un limbaj relativ
nou, are o istorie de cca. 400 de ani. Alte limbaje au peste 7000 de ani
vechime, în cazul Vedelor. Deci știința este bună, dar este incompletă. Și știm
că nu are toate răspunsurile complete. Când analizăm vechile tradiții pentru a
vedea cum descriu ele relația noastră cu Universul, observăm că descrierile lor
sunt mult mai cuprinzătoare.
Știința modernă occidentală a ajuns abia în ultimii ani ai secolului XX și
începutul secolului XXI la înțelegerea faptului că acel câmp este acolo, în
afară și se întreabă ce să facă cu el. Pe de altă parte, acolo este locul în
care vechile tradiții au început. Științei i-au trebuit 400 de ani de dezbateri
și de încercări de a demonstra dacă totul e conectat sau nu, în timp ce vechile
tradiții au început prin a înțelege cu certitudine că tot ce există este
conectat. Ei nu au petrecut 400 de ani pentru a dovedi această legătură, ci
timp de 400 de ani, au explorat modul în care putem folosi acea conexiune
pentru a deveni oameni mai buni și a crea o lume mai bună. Pentru mine, ca om
de știință, aceasta este valoarea cunoașterii celor mai vechi și respectate
tradiții, onorându-ne trecutul și contopind acea înțelepciune cu cele mai
valoroase descoperiri științifice de astăzi. Împreună, ele creează o
înțelepciune și mai măreață. Și cred că de această înțelepciune avem nevoie
acum, în acest moment al istoriei, pentru a soluționa problemele cu care ne
confruntăm în viețile noastre.
ȘTIINȚA ȘI SPIRITUALITATEA
Știința ne-a spus că trebuie să credem fie într-una, fie în cealaltă, în
știință ori în spiritualitate, dar nu în amândouă. În copilărie, credeam că
știința și spiritualitatea reprezintă același lucru. Și toți ceilalți credeau
la fel, doar că nu vorbeau despre asta. Am crezut dintotdeauna că dacă studiem
știința, înțelegem automat natura și modul în care funcționează lumea noastră
și, în cele din urmă. Îl înțelegeam pe Dumnezeu. Dar când am început să lucrez
în corporații, am descoperit că nimic nu era mai departe de adevăr. Ei spuneau:
„Ori ești om de știință, ori ești spiritualist. Ori folosești tehnologia, ori
folosești religia”. Însă lucrurile nu ar trebui privite în acest fel. Eu cred
că cea mai mare putere a noastră în această civilizație e faptul că a apărut o
nouă știință, o nouă spiritualitate, care se naște chiar acum. E atât de nouă,
încât nu are un nume. Nu știm cum s-o numim și poate e mai bine să nu aibă un
nume, pentru că dacă există un nume, apar reguli și cineva care vrea să-i fie
stăpân. Deci în acest moment, ea nu are niciun nume. Dar e un amestec, o
minunată contopire a tehnologiei și științei zilelor noastre cu acea cunoaștere
care ne-a slujit timp de 5000 de ani și ne-a călăuzit până în punctul în care
ne aflăm acum.
Dacă aș avea posibilitatea să vin în această lume dintr-o altă lume și aș
putea adresa o singură întrebare în această viață, pe baza lucrurilor pe
care le-am cunoscut aici și nu le-am putut găsi în cealaltă lume, aceasta ar
fi: „Care e singurul lucru pe care îl avem în această lume care ne-ar putea
trezi și reaminti că suntem o familie și că suntem mai mult decât deosebirile care
ne-au separat în trecut? Care e acel lucru ce ne-ar putea trezi în cursul
acestei vieți și pe care l-am putea împărtăși cu fiecare ființă umană de pe
Pământ, care să ne reamintească adevărul? Asta ar fi întrebarea mea.
REZONANȚA
Cuvântul rezonanță este un cuvânt foarte puternic în limbajul nostru, care
înseamnă pur și simplu faptul că două energii găsesc modalitatea de a se
contopi una cu cealaltă. De exemplu, eu cânt la chitară, și am 2 chitare în
aceeași cameră, una agățată pe un perete, și cealaltă agățată pe peretele opus.
Dacă ating o coardă a uneia dintre chitare, aceeași coardă va vibra și la
chitara cealaltă, de parcă aceasta din urmă ar fi fost atinsă. Explicația e că
ele sunt acordate la fel. A doua chitară nu ar vibra dacă nu ar fi așa. Acesta
este un principiu puternic, pentru că putem găsi rezonanță în inima noastră și
ne armonizăm corpurile în același mod în care acordăm instrumentele muzicale.
Și facem asta prin gând, sentiment și emoție. Prin credințele noastre, noi
alegem ce calitate sau credință din interiorul corpului nostru ne aduce în
rezonanță cu adevărul și frumusețea sau cu mânia sau ura din lumea care ne
înconjoară, iar frumusețea e că avem puterea de a alege ce anume sălășluiește
în noi.
ENERGIA EXPONENȚIALĂ A INIMII
Principiul rezonanței e probabil unul dintre cele mai puternice principii
din natură, pentru că el permite să aibă loc transformări uriașe foarte rapid,
cu ajutorul unui număr mic de oameni, și mă refer la aspectele pe care le
discutăm aici. Dacă acei câțiva oameni învață limbajul rezonanței, prin
matricea divină a câmpului, dacă ei aleg pacea și vindecarea în corpurile lor
și știu că pot propaga ceea ce simt în matricea divină, puterea concentrată a
cunoașterii limbajului e mai puternică decât puterea haotică a neînțelegerii
limbajului. Așadar, ceea ce vedem acum în orașele noastre este mulțimea de
oameni aflată într-o stare de haos. Sunt foarte puțini cei care se concentrează
asupra înțelegerii limbajului prin care pot transcende starea de haos. Nu spun
că aceștia au puteri supranaturale, ci că ei nu mai sunt blocați în
negativitatea altora în care sunt captivi majoritatea oamenilor, și asta
datorită principiului rezonanței.
VINDECAREA
În anul 2000 am fost diagnosticat cu o anumită boală și m-am dus la un
vindecător tradițional, am fost supus unor tehnici tradiționale și mi s-a spus
că etra ceva în corpul meu care n-ar fi trebuit să fie acolo. Și a trebuit să
mă gândesc la asta. Călătorisem în întreaga lume și le-am tot arătat oamenilor
posibilitățile de autovindecare, știam teoria, dar nu avusesem o experiență
concretă. Am înțeles că aceasta era o oportunitate să aplic în practică și să
mă încred în mine însumi și în ceea ce le-am arătat altora, de atâtea ori. Din
acel moment, am putut privi orice om în ochi, spunându-i „Știu că ai această
putere”. Și vă spun vouă cu deplină încredere, pentru că m-am auto-vindecat
făcând exact ceea ce vă împărtășesc acum. Am folosit tehnicile pe care le-am
învățat în mânăstirile din Tibet ori de la vindecători din China, dar am urmat
și procedurile medicale, pentru că o parte a minții se îndoiește întotdeauna.
Am fost anesteziat, doctorii au început să mă analizeze și m-am trezit în sala
de recuperare, iar doctorii m-au întrebat: „Ce cauți aici? Nu e nimic acolo, nu
a fost niciodată ceva acolo!” Nu aveam nicio cicatrice, niciun semn al vreunei
intervenții. În starea mea de trezie, am început să le vorbesc despre puterea
sentimentelor umane de a ne vindeca trupul, dar doctorii preferă să nu audă așa
ceva.
PRACTICA
Când vorbim despre practică, pentru mulți occidentali, asta înseamnă ceva
pe care îl facem uneori. În esența tuturor tradițiilor străvechi, practica
devine un mod de viață, nu ceea ce facem uneori. În lumea occidentală am fost
condiționați să considerăm că practica spirituală e ceva pe care îl facem la
sfârșitul zilei, după ce ne-am hrănit copiii, am plătit facturile, am spălat
vasele și rufele și am pregătit cele necesare în gospodărie pentru a doua zi.
Ne ducem într-o cameră, închidem ușa, dăm drumul la muzică, aprindem niște
bețișoare, parfumate și lumânări, până facem toate astea, e ora 2.00 în zori și
suntem prea obosiți pentru a mai face ceva. Respirăm profund, spunem o mantră
și ne culcăm. Exagerez, dar problema e că, pentru mulți oameni, practica
spirituală se reduce la câteva momente, după ce toate celelalte treburi s-au
terminat.
În cultura noastră occidentală, încercăm să ne inspirăm din cultura
nativilor din America de Sud, din tradițiile păstrate în Egipt sau Tibet. Iar
întreaga lor viață e o practică spirituală. E un mod cu totul diferit de a
privi viața.
Repet, ideea e să devenim acea practică, permițându-i să fie un mod de
viață, în loc să-l privim ca pe ceva pe care îl facem într-un anumit moment.
Sursa: elenacocis.ro
Traducere: Irina Cruceru
foto: Viocomsa (c)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu