Poate ca nu v-ati gandit niciodata la
acest lucru, dar pe un nivel sau altul
suntem cu totii maestri. Suntem maestri
pentru ca avem puterea de a crea si
de a ne conduce propriile vieti asa cum
dorim. La fel cum civilizatiile si
religiile lumii isi creeaza mitologii
incredibile, noi ne cream propriile
noastre mitologii, populate cu eroi
pozitivi si negativi, cu ingeri si
demoni, cu regi si cersetori.
Noi cream in mintea noastra o intreaga
populatie, inclusiv diferite
personalitati ale noastre, dupa care ne
folosim de o imagine sau alta, in
functie de circumstantele in care ne
aflam. Devenim astfel adevarati artisti
dramatici, proiectand in exterior
diferite imagini ale noastre si controland
cine si ce dorim sa fim. Atunci cand ne
intalnim cu alte persoane, le
clasificam imediat, atribuindu-le un rol
sau altul in viata noastra. Cream
astfel o imagine a lor, in functie de
rolul pe care li-l atribuim. Iar acest
proces se repeta cu absolut toate
persoanele din jurul nostru.
Noi avem puterea de a crea. Aceasta
putere este atat de mare, incat tot ceea
ce credem se transforma pentru noi in
realitate. Noi ne cream pe noi insine
si devenim cei care credem ca suntem.
Suntem ceea ce suntem pentru ca asta
credem noi despre noi insine. Intreaga
noastra realitate este in intregime
creata de noi insine. Aceeasi putere o
au insa si ceilalti oameni. Singura
diferenta dintre noi si o alta persoana
consta in felul in care folosim
aceasta putere, in destinatia pe care o
dam puterii noastre creatoare. Chiar
daca semanam cu unii sau cu altii, nu
exista totusi nimeni in intreaga lume
care sa isi traiasca viata exact la fel
ca noi.
In acest fel, noi jucam de-a lungul
intregii vieti un anumit rol, pe care am
ajuns sa-l jucam atat de bine incat am
devenit maestrul propriei noastre
realitati. Ajungem astfel sa ne
controlam personalitatea, convingerile,
fiecare actiune, fiecare reactie a
noastra. Dupa ce am practicat ani de
zile, am ajuns maestrii propriei noastre
lumi subiective, a propriei noastre
realitati. Daca veti ajunge sa
intelegeti ca fiecare om este propriul sau
maestru, veti intelege si tipul de
control pe care il exercitati personal.
Toata drama noastra existentiala, toate
suferintele noastre, se invata prin
practica. Noi facem un legamant cu noi
insine si continuam sa practicam
acest legamant pana cand atingem un
control absolut asupra lui. Felul in
care gandim, in care simtim si in care
actionam devin atat de rutiniere
incat nu mai avem nevoie sa fim atenti
la ceea ce facem. Comportamentul
nostru a devenit un tipar, o reactie de
acelasi fel la stimulii exteriori.
Ca sa devenim maestri ai iubirii, noi
trebuie sa practicam arta de a iubi.
La fel ca si orice alta manifestare,
arta relatiilor interumane se invata
prin practica, iar cei care practica
suficient de mult pot atinge un control
perfect asupra ei. Asadar, controlul
unei relatii de cuplu sau de prietenie
tine de actiune, nu de cunoastere sau de
teoretizare. Totul este legat de
actiune. Evident, pentru a intra intr-o
actiune este necesar sa dispunem de
o anumita cunoastere, sau cel putin de
constientizarea felului in care
functioneaza oamenii.
Oamenii traiesc cu teama continua de a
nu fi raniti, iar acest lucru creeaza
o drama uriasa, pe care o regasim oriunde
ne-am afla. Felul in care
comunicam unii cu ceilalti este atat de
dureros din punct de vedere
emotional incat fara nici un motiv
aparent noi ne infuriem, ne intristam,
devenim gelosi sau invidiosi. Chiar si a
spune "Te iubesc" poate fi ceva
inspaimantator. Atunci cand mergem pe
calea fricii, facem tot ceea ce facem
pentru ca "trebuie" sa facem
acest lucru, si ne asteptam ca si ceilalti
oameni sa faca anumite lucruri pentru ca
"trebuie" sa le faca. Noi avem
obligatii, iar atunci cand avem posibilitatea,
ne opunem lor. Cu cat le
opunem mai multa rezistenta, cu atat mai
mult suferim. Mai devreme sau mai
tarziu, noi incercam sa scapam de aceste
obligatii. Pe de alta parte,
iubirea nu opune nici un fel de
rezistenta. Atunci cand iubim, noi facem tot
ceea ce facem pentru ca dorim sa facem
acest lucru. Orice actiune a noastra
devine o placere; este ca un joc care ne
amuza.
Iubirea nu are asteptari. Teama este
plina de asteptari. Atunci cand te
temi, faci tot ceea ce faci pentru ca te
astepti sa fii nevoit, dar te
astepti ca si ceilalti sa faca acelasi
lucru. Asa se explica de ce teama
raneste atat de usor, in timp ce iubirea
nu raneste pe nimeni. Noi avem
asteptari, iar daca acestea nu se
implinesc, ne simtim raniti - nu ni se
pare drept. Ii condamnam pe cei din jur
pentru ca nu ne-au implinit
asteptarile. Cine iubeste nu are
asteptari. El face ceea ce face pentru ca
doreste si nu este deranjat daca alti
oameni nu doresc sa faca la fel, caci
el nu interpreteaza faptele altora la
modul personal. Intrucat nu se
asteapta sa se intample ceva anume, daca
lucrul respectiv nu se intampla, nu
se simte deranjat. Orice s-ar intampla,
el nu sufera, caci tot ceea ce se
intampla este in regula pentru el. Asa
se explica de ce indragostitilor
viata li se pare "in roz"; ei
nu se asteapta ca partenerii lor sa faca ceva
anume si nu simt obligatii fata de
acestia.
Iubirea este bazata pe respectul
reciproc. Teama nu respecta pe nimeni, nici
macar pe sine. Daca imi pare rau pentru
tine inseamna ca nu te respect, ca
nu te las sa iei propriile tale decizii.
Cand eu iau deciziile in locul tau,
inseamna in mod evident ca nu am
incredere in tine. Lipsa respectului
conduce automat la tentativa de a
controla viata celuilalt. In marea
majoritate a cazurilor, atunci cand le
spunem copiilor nostri cum sa-si duca
viata, noi facem acest lucru pentru ca
nu ii respectam. Ne pare rau pentru
ei si incercam sa facem in locul lor
ceea ce ar trebui sa faca ei insisi.
Daca nu ne respectam pe noi insine, ne
va parea rau pentru noi, ni se va
parea ca nu suntem destul de buni ca sa
reusim in aceasta lume. Cum ne-ar
putea respecta altii in aceste conditii?
Atunci cand spunem: "Bietul de
mine, nu sunt suficient de puternic, nu
sunt suficient de frumos, nu sunt
suficient de inteligent, nu am cum sa
reusesc", inseamna ca nu avem nici un
pic de respect pentru propria noastra
fiinta. Auto-compatimirea se naste din
lipsa respectului de sine.
Iubirea este nemiloasa, ei nu-i pare rau
pentru nimeni; in schimb, este
plina de compasiune. Teama este foarte
miloasa; celui care se teme ii pare
rau pentru toti cei din jur. Lui ii pare
rau de altii pentru ca nu ii
respecta, pentru ca nu ii crede
suficient de puternici pentru a reusi. Pe de
alta parte, iubirea respecta pe toata
lumea. Cine iubeste pe altcineva crede
ca acesta poate reusi prin propriile
sale forte. El crede ca acesta este
suficient de puternic, de inteligent, de
bun pentru a-si stabili propriile
sale decizii. Nu se grabeste in nici un
caz sa ia decizii in locul
celuilalt.
Iubirea este complet responsabila. Teama
evita responsabilitatea, dar asta
nu inseamna ca ea nu este responsabila
pentru faptele ei. Incercarea de a
evita responsabilitatea este una din
cele mai mari greseli pe care le facem,
caci orice actiune are anumite
consecinte. Daca facem o anumita optiune, noi
vom obtine un anumit rezultat sau o
anumita reactie. Chiar daca nu luam nici
o decizie, tot vom obtine un rezultat
sau o reactie. Intr-un fel sau altul,
noi vom ajunge sa experimentam toate
consecintele propriilor noastre actiuni
si decizii. De aceea, oamenii sunt
complet responsabili pentru actiunile
lor, chiar daca nu doresc sa fie. Chiar
si atunci cand alti oameni incearca
sa plateasca in locul nostru, tot vom
ajunge sa platim si noi, dar atunci
vom plati dublu. Cand altcineva incearca
sa fie responsabil in locul nostru,
el nu face altceva decat sa amplifice
drama.
Iubirea este intotdeauna amabila. Teama
este intotdeauna lipsita de
amabilitate. Ea ne umple de obligatii,
de asteptari, ne invata sa nu ii
respectam pe cei din jur, sa evitam
asumarea responsabilitatii si sa ne para
rau pentru altii. Cine s-ar putea simti
bine in asemenea conditii? Tot ceea
ce se petrece in jurul nostru ne
agreseaza, ne infurie, ne intristeaza, ne
face sa ne simtim gelosi sau tradati.
Mania nu este altceva decat o alta
masca a fricii.
La fel si tristetea, gelozia si
celelalte emotii care se nasc din teama si
care creeaza suferinta. Cine sufera de
aceste boli nu poate fi amabil, nu
poate decat cel mult sa pretinda ca este
bun. Cand nu esti fericit, nu ai
cum sa te simti bine, deci sa fii bun cu
altii. In schimb, atunci cand te
afli pe calea iubirii, nu ai obligatii
sau asteptari, nu-ti pare rau pentru
tine sau pentru partenerul tau, totul
iti merge bine, iar zambetul nu te
paraseste nici o clipa. Esti fericit,
deci te simti bine, iar aceasta stare
se revarsa in mod natural asupra celor
din jur. Iubirea este intotdeauna
amabila, iar bunatatea ei conduce la
generozitate si ajunge sa deschida
toate usile. Da, iubirea este generoasa.
In schimb, teama este egoista. Cine
se teme se gandeste intotdeauna numai la
el. Egoismul inchide toate usile.
Iubirea este neconditionata. Teama
impune o mie de conditii. Cine se afla pe
calea fricii iubeste pe altcineva numai daca
acesta il lasa sa ii controleze
viata, daca se poarta bine cu el, daca
se suprapune cu imaginea pe care si-a
creat-o despre el. Si cum nimeni nu se
poate suprapune vreodata perfect
peste imaginea creata de altcineva
pentru el, acesta il judeca, iar el se va
simti vinovat. Atunci cand ne cream o
anumita imagine despre altii iar
acestia nu corespund, noi ne simtim
rusinati, stanjeniti, enervati, si nu
avem deloc rabdare cu ei. Este imposibil
sa te porti cu adevarat frumos cu
altcineva in aceste conditii. Pe calea
iubirii nu exista daca; iubirea nu
pune conditii. Cine iubeste o face
neconditionat, fara justificari. Noi
iubim pe altcineva asa cum este si il
lasam sa fie cel (sau cea) care este.
Daca nu imi place cum este o femeie, nu
are nici un rost sa stau alaturi de
ea; cel mai bine este sa imi caut pe
altcineva, care este asa cum doresc eu
sa fie. Noi nu avem dreptul sa incercam
sa schimbam pe nimeni, la fel cum
nimeni nu are dreptul sa incerce sa ne
schimbe pe noi. Daca ne vom schimba
vreodata, o vom face pentru ca asa vom
dori noi, pentru ca ne propunem sa
renuntam la suferinta. Cei mai multi
oameni isi traiesc intreaga viata pe
calea fricii. Ei stabilesc relatii, dar
numai pentru ca asa cred ei ca
trebuie. Atunci cand intra intr-o relatie,
ei au un milion de asteptari,
deopotriva din partea
partenerului/partenerei de cuplu si din partea lor.
Orice relatie este alcatuita din doua
jumatati. Jumatate sunteti chiar
dumneavoastra, iar cealalta jumatate
este fiul, fiica, tatal, mama,
prietenul sau partenerul/partenera
dumneavoastra de cuplu. Intr-o relatie,
nimeni nu este responsabil decat pentru
propria sa jumatate, nu si pentru
cealalta. Nu conteaza cat de apropiati
sunteti sau cat de puternica este
iubirea dumneavoastra pentru cealalta
jumatate; cert este ca nu aveti cum sa
fiti responsabil pentru felul in care
gandeste celalalt. Nu puteti sti
niciodata ce simte, ce crede, ce
presupuneri face el. Practic, nu stiti
nimic despre celalalt. Acesta este
adevarul. Cum procedam insa noi? Noi ne
asumam responsabilitatea pentru cealalta
jumatate si asezam astfel relatia
noastra pe bazele fricii, ale dramei,
ale razboiului controlului, adica ale
iadului. Razboiul controlului, specific
oamenilor, se datoreaza faptului ca
acestia nu se respecta reciproc.
Arta iubirii incepe cu noi insine.
Primul pas consta in a deveni constienti,
in a intelege adevarul potrivit caruia
fiecare om isi viseaza propriul vis.
Cine intelege acest lucru, devine
responsabil pentru partea sa din relatie,
adica pentru el insusi. Stiind ca este
responsabil pentru partea sa din
relatie, el o poate controla cu
usurinta. Nu are insa nici un rost sa
incerce sa controleze si cealalta
jumatate a relatiei. Daca il/o respectam
cu adevarat, noi vom intelege ca
partenerul nostru/partenera noastra, sau
prietenul, fiul, mama, toti sunt pe
deplin responsabili pentru jumatatea lor
de relatie. Daca vom sti sa respectam
cealalta jumatate, relatia noastra nu
va fi niciodata caracterizata de
conflicte. Noi nu vom avea parte de un
razboi in familie sau in cuplu.
In sfarsit, daca intelegem faptul ca
nimeni altcineva nu ne poate face sa
fim fericiti decat noi insine, si ca
aceasta fericire este rezultatul
iubirii care emana din fiinta noastra,
vom putea atinge maiestria in cea mai
mare arta a toltecilor, Arta Iubirii.
Singura cale de a atinge starea de
fericire este iubirea in actiune. Singura
cale care conduce la suferinta este
teama in actiune.
Singura cale prin care putem atinge
maiestria in iubire este sa practicam
iubirea. Nu este nevoie sa o justificam
sau sa o explicam; este suficient
doar sa o practicam.
Practica este cea care creeaza maestrul!
Don Miguel Ruiz - Arta de a iubi
http://www.radiovoceasufletului.ro/
