Despre Opera jurnalistică al lui Eminescu, Societatea Carpații și Societatea Matei
Basarab
Pentru cei mai mulți dintre noi, Eminescu este doar un capitol de studiu obligatoriu în manualele de limbă română și unul dintre subiectele cele mai temute de elevii care se pregătesc de Bacalaureat. Despre prozatorul sau despre jurnalistul Mihai Eminescu, însă, la școală nu se spune aproape nimic. Trecerea sub tăcere a laturii incomode a activității lui Eminescu a început încă de pe vremea când poetul mai trăia, obligat fiind să se interneze într-un… spital de psihiatrie (…și după unele surse, otrăvit lent cu mercur!). Apoi prăpastia dintre viața și opera lui Eminescu a fost adâncită în mod deliberat de criticii și biografii poetului. Până și imaginea poetului atât de bine cunoscută nouă este prima lui poză, pe când Eminescu avea doar... 19 ani. Probabil că imaginea se dorea a fi de poet plăpând, firav, eterat, nebun, fără implicare sau eficiență în viața socială și politică a vremii.
Eminescu trebuia să rămână pentru toți doar un poet genial și nebun. Mai mult, Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacționar, paseist, antisemit, xenofob, naționalist, șovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub ingrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conțin poezii și altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 și 1888-1889. Deși majoritatea articolelor au fost scrise înainte de așa-zisa declanșare a nebuniei, mulți susţin și astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minți atacate de boală, în căutarea unei bucăți de pâine".
„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica națională, deși este întemeietorul doctrinei naționale moderne," scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu". „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naționale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile și astăzi. Așa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecționată, pentru a preveni și a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unu al democrației și al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul național cu acela al lui Ceaușescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată EXIGENȚELE LUI EMINESCU, fiindca nici nu și-a propus aceasta vreodată, deși marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al ființei noastre naționale."
Eminescu, marele patriot și martir…
Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea națională și desprinderea Transilvaniei din influența Imperiului Austro-Ungar. S-a mers până într-acolo încât multe din manuscrisele sale din acea perioadă au dispărut fără urmă într-o încercare nefericită de a demonstra că Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil să creeze. Există însă multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent și foarte prolific. În aceeași perioadă în care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei a fost desființată și Societatea Carpații din care facea parte și el și care era una din cele mai puternice organizații pro-Ardeal. Trebuia tot atunci să se semneze și tratatul secret dintre România și Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de către junimiști (despre care se știe că au fost masoni și împotriva cărora Eminescu se întorsese de mult, contrar cu ceea ce afirmă toate manualele… de limba și literatura româna în încercarea de a crea legături cât mai strânse între Eminescu și Junimea). Iată ce scrie Nicolae Georgescu în cartea „A doua viață a lui Eminescu" despre contextul politic în care Eminescu trebuia redus la tăcere: „Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de amenințări grave: Von Bismarck este gata să declare război României (având pe Carol I ca rege), dacă nu se fac urgent retractări și nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influență a Germaniei și Austro-Ungariei. Se cere ferm desființarea Societății Carpații, un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe față și în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar și alipirea lui la țară. Petre Grădișteanu, autorul unui discurs incendiar la Iași, pleacă, împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, la Viena să ceară scuze, în persoană, împăratului. Mai este expulzat ziaristul Zamfir C. Arbore (prieten cu Eminescu), la cererea Imperiului Rus. Toate acestea - într-o singură zi, la 28 iunie 1883, când istoria literară consemnează sec și „căderea” lui Eminescu!".
Acest an, 1883 este și cel în care se începe crearea imaginii de poet rătăcit, nebun, prin volumul „Poesii" scos într-o ediție de excepție de Titu Maiorescu, în care sunt publicate 64 de poezii. De ce nu a scos Titu Maiorescu un volum cu ARTICOLELE JURNALISTICE ale lui Eminescu, dat fiind faptul că Eminescu fusese mult mai activ în acest plan? Și în tot acest timp poetul - jurnalist, asista neputincios, deși uneori reacționează cu disperare, la trunchierea operei sale artistice.
Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie? Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizații românești și pro-românești, numită Societatea Matei Basarab și aflată în afara controlului și influențelor francmasoneriei, care masonerie se afla și atunci în slujba unor interese supranaționale. „O organizare între români", scria el. „Pretutindeni oameni care să ție registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat și lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică și intelectuală a întregului popor românesc." Redăm încă o viziune extrem de actuală: Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a facut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptățiri pentru importul necritic de instituții străine." Eminescu nu renunțase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuță povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Șuțu (Eminescu silit de către Maiorescu să se interneze), Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândește de mult, o lucrare colosală." Gheorghe Panu povestește în „Amintiri de la Junimea" de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, știi tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un șir neîntrerupt de martiri."
Eminescu a fost unul dintre ei…
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă și mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dansul.
Și prostatecele năriși le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a 'nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutați și mici scandale
-Astea toate te apropie de dânșii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit."
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)
Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morții lui Eminescu, Ed. Paco, București, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu : Boala și moartea lui Eminescu, Criterion, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu